La Fel

LA FEL,







Se spune că Pământul aşteaptă dintre nori


Raze de Soare ce-aduc şi Îngeri Salvatori


Să-nveţe Oamenii să se atingă între ei


Şi-aşa au coborât din Ceruri, Dumnezei…










Şi Dumnezei ce poartă Ceru-n Pieptul Lor


Cei ce cu Pasul Lor, făcut-au Timpul Trecător


Ce-n Fruntea Lor cu Infinitul Luminează


Sunt Cei ce cu Eternitatea Se Semnează…










Aceştia Ce-au Venit pe-acest Pământ


Să Facă Cer Aici cu-al Lor Cuvânt,


Când Au Ajuns Nu Şi-au Uitat Menirea


Dar Şi-au Pătat încet Dumnezeirea…










Şi Ei ştiau că Nu au cum să Cadă


Sau Slăbiciunii să ajungă Pradă,


Şi chiar deşi cădeau, tot Sus Ei Ajungeau


“O Mamă Nu îşi Lasă Copiii ce Plângeau…”










Şi Ei văzând mereu c-oricât de Jos Cădeau


Nimic nu se Schimba, şi tot acasă Se-ntorceau


Au început a confunda şi Cerul cu Pământul


Nu mai ştiau care este Sfârşitul şi care Începutul…










Până-ntr-o zi când nu văzură Tronul


Şi-au confundat pe Dumnezeu cu Omul,


Atunci El, Tatăl, şi Domnul Tuturor


El, Însuşi Dumnezeu, striga să vină Ajutor…










Nu-nţelegea cum Fiii Săi, Iubiţii Dumnezei


Au început să se lovească între Ei,


Să se jignească în feluri o mie


Din supărare, din invidie, gelozie…










Chiar Ei, Strălucitorii Dumnezei


Ce Au la gât ale Luminii Chei,


Ce-au dat din Viaţa Lor să aibă Omul Viaţă


Acum chiar Viaţa Lor se Pierde-n Ceaţă…














Au Coborât din Cer, ca pe Pământ să fie armonie


Dar când S-au Înălţat în Casa Tatălui adus-au gelozie


Zeiţe, Zei ce-n Pace se iubesc…


Acum unul pe Altul se Păzesc…










Şi Fac Aşa, c-Aşa văzut-au Jos


Din tot ce şi-au propus, făcut-au Tot pe Dos,


Au coborât să facă Dumnezeu Tot Omul


Dar Fiind în Pat de Om, Atinsu-i-a şi pe Ei Somnul…










Însă nu au uitat pe oameni să-i iubească


Dar s-au Culcat cu ei, în loc să îi Trezească!


Şi-n Dimineţi Îmbrăţişaţi, Om şi cu Dumnezeu


Să se Înalţe-n Zi era din ce în ce mai greu…










Dar Dumnezei ca Ei nu rezistau prea mult


În Patul unui muritor cu Sufletul Pierdut


Cereau atunci la Tatăl să fie Înălţaţi…


Şi se-ntorceau în Patul Lor de Sus, dar se-ntorceau Pătaţi…










Şi după ce cu Toţii se-odihneau…


În Cer ca pe Pământ se Comportau


Schimbat-au chiar Mirese între Ei


Şi Ele tot la fel, doreau alţi Dumnezei…










Ei au făcut din Cer un Nou Pământ


În loc ca pe Pământ să facă Cer Preasfânt,


Şi le plăcea enorm ca oamenii să fie


Ca Oamenii trăiau, Ei, Dumnezei O Mie…










Iar Tatăl i-a lasat sperând că le va trece


Sperând că în Lumină, Minciuna o să sece


Dar tot mai mult se adânceau în ea


Şi Tatăl o Soluţie nu vedea…










Şi Cel mai grav era c-atunci când se-ntrupau


S-aducă Adevărul Jos, de asta o făceau,


Dar ce-Adevăr Ei mai puteau aduce


Când Adevărul Tatălui L-au pus pe Cruce?!














Şi Azi… pe-Acelaşi Gol Pământ


Privesc spre Cer, spre Tatăl Sfânt,


Şi-L Rog să Îşi oprească Plânsul


Şi Îi promit să-I renasc Paradisul…










Din Cer se-aude Blânda Voce-a Sa


Şi Lacrimi care curg pe Faţa Mea,


Când Îl Aud pe Dumnezeu că NU MAI CREDE


Că Raiul Ce-a Pierdut EL NU MAI VEDE…










Şi Mă Atinge-uşor cu Calda mâna Sa


Să-mi Mulţumească pentru Voia Mea,


Iar Eu Îl Rog să Creadă cu Credinţă


Iar El Îmi aminteşte că sunt doar O Fetiţă…










Şi-n Braţe El Mă Ţine zile-ntregi…


Şi îmi şopteşte viu: “Te rog să înţelegi,


Tu eşti Doar Una şi Eşti Atât de Slabă!


N-ai Forţă, N-ai Nimic, ci Doar o Rochie Albă…










Ei Sunt Mai-Marii Zei, Lăcaş de-nţelepciune,


Tu Nu Cunoşti Nimic, Micuţa Mea Minune!


Şi Ale Lor Sunt Toate, Măreţii Dumnezei…


Iar Tu Nu ai Nimic, Ce ai E de la Ei…










Şi Eu când Ştiu şi Văd Cât de Micuţă Eşti,


Cum aş putea să Cred în Dulcile Poveşti?!


Un Nume de Ţi-aş da, Acela-i Slăbiciunea…


Frumoasa Mea, N-ai cum să salvezi Lumea!”






- Tată, Te rog acum să Te Opreşti,


Căci Glasul Tău Loveşte-n Veci…


Te rog să uiţi Acum Numele Meu,


Căci Nu Acesta-I Al Meu Dumnezeu!


Priveşte-Te mai Bine, căci şi Tu eşti ca Ei,


Aceleaşi Mâini Pătate, chiar şi de nu vrei…


Căci Ai Primit şi Tu, Purtarea Nefirească,


Împărăţia Ta-i-Acum Cetate Lumească…






Şi Văd în Ochii Tăi Durerea-ngrozitoare,


Şi Eu Te rog din Nou, mie să-mi dai crezare,


Să Crezi că Dumnezeii Vor Vedea pe Dumnezeu,


Iar Tu Îi vei vedea cum Ei au fost Mereu…






















Îţi cer doar să m-aştepţi…


Ne vom întoarce-n Cer mai Drepţi,


Mai Buni, Mai Blânzi, cu-O Floare


În Faţa Ta-aşteptând Iertare…










“- Şi Cum vei face asta, Micuţa Mea?”


- Nu ştiu acum, Ştiu Doar că-s Fiica Ta, şi


Astfel plec la drum,să-I caut pe Fraţii Mei,


Iubiţii Tăi Copii, Măreţii Dumnezei…










Nu iau Nimic cu mine, căci ce am Eu?


Pornesc Zâmbind, căci n-are cum să-mi fie Greu!


Putere N-am să mă-ntărească, dar am în Gând Mereu


Un Chip Ce Îl Iubesc, Tată, E Chipul Tău!










Tu, Tată, Nu în Mine ci în Tine să Crezi,


Şi într-o clipă Tot Raiul ai să-L Vezi…


Şi-Ţi spun să Crezi în Tine şi în Puterea Ta


Iar Eu, Aici, de Jos, Voi Fi Oglinda Ta…










“- Micuţa Mea, Ce Vorbe Mari îmi Spui !


Credinţă ca a Ta în Toată Lumea Nu-i…


Şi Eu care credeam că ai crezut în tine,


Când Lumea s-o salvezi, Tu chiar Credeai în Mine!”










- În Tine, Tati, în Tine, doar în Tine


Căci Cine a Crezut Primul în Mine?


…


Te rog acum să Mă Binecuvintezi…


Şi-n Noi să Crezi, să Crezi, să Crezi !


…






Pe rând cu fiecare Dumnezeu Iubit,


În Alba-mi Rochie, cu Ei am Povestit…


…


Dar Ei Râdeau de mine, dar râsul le făcuse Dor


De Tot ce le Spuneam, De Visul Meu şi-al Lor…










Şi-ndată Ei S-au Îmbrăcat în Adevărul Meu


Şi Om cu Om Urcau pe rând la Dumnezeu…














Şi S-au Întors şi Ei şi Oamenii în Cer…


Pământul dispărând într-un Tăcut Mister…










Iar Eu, cu Dumnezeul Meu, din nou LA FEL…


Mare în Infinit… Micuţă pentru El…