...in final...

Această Carte putea să aibă trei, nouă pagini sau trei sute şi chiar peste o mie…căci este o discuţie dintre noi care evident cu fiecare zi mai aduce ceva în plus…mă pot opri acum, în noaptea aceasta, mă puteam opri acum o lună sau pot să mai continui încă o lună în care se mai nasc încă o sută de pagini…dar consider că v-am ţinut destul la vorbă… e timpul să ne cunoaştem şi altfel… cu Cartea Închisă… nu mai e mult şi o vei închide, vei fi din nou tu cu tine… să nu laşi nici o informaţie din această carte să te facă să te simţi prea mic şi nici prea mare…să nu deznădăjduieşti când vezi câte virtuţi îţi lipsesc, dar nici să nu te mândreşti dacă te-ai regăsit printre Fiii lui Dumnezeu…



După ce închizi Cartea, închide puţin şi ochii şi Deschide-ţi Sufletul…şi Cere Tatălui Calea, Adevărul şi Viaţa… şi apoi urmează cursul natural al vieţii tale, cu credinţa că ceea ce ai cerut ai primit… şi ţine minte mereu că prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră nu este egală cu evenimentele bune şi frumoase, ci este egală cu Naturalul lucrurilor…


De acum înainte priveşte lumea prin Ochii lui Dumnezeu… lumea nu este împărţită în bine şi rău… binele şi răul se întrepătrund… binele include răul şi răul include binele.

Binele este ascuns în rău, astfel că răul nu trebuie negat, nu trebuie distrus sau ucis, ci trebuie transformat… Parcă îmi este şi greu să vorbesc despre rău, răul pentru mine nu există, hai mai bine să-l numim inferior… Astfel că inferiorul nu trebuie condamnat ci trebuie să i se permită să evolueze… şi inferiorul devine superiorul…


Referitor la ce am spus eu, am găsit foarte frumos scris într-o carte faptul că: “nu există un gol de netrecut între diavol şi Dumnezeu… diavolul îl poartă pe Dumnezeu adânc în inima sa. O dată ce inima începe să funcţioneze, diavolul devine Dumnezeu.”


Ce mai pot spune… poate vi se pare cam mult că diavolul devine Dumnezeu şi vă ajut printr-o reformulare, diavolul este divinul neevoluat şi atâta tot. Diavolul nu este împotriva divinului, şi nici divinul nu încearcă să-l distrugă pe diavol… de fapt, diavolul în-cearcă să-l găsească pe divin…


Acum foarte multe persoane vor spune, bine, bine, dar biserica ne învaţă altceva… şi faptul că există rugăciuni împotriva răului, înseamnă că răul luptă împotriva binelui… şi sunt multe cazuri în care oamenii suferă îngrozitor din cauza întunericului, cum pot spune eu că diavolul nu încearcă să distrugă divinul?


Şi celor care se vor răzvrăti în acest fel la ceea ce am scris eu, nu pot decât să le spun că au dreptate, şi că preoţii au dreptate, şi că demonii sunt nişte îngeri căzuţi care au ales răul şi care într-adevăr provoacă multă suferinţă… însă nu uitaţi ce v-am spus… că Înţeleptul vede Adevărul din contradicţii…


Nu gândiţi numai cu mintea… căci mintea omului a încercat întotdeauna să facă două lucruri imposibile: unul, să modifice trecutul, şi doi, să hotărască viitorul... însă în acelaşi timp iubiţi-vă mintea căci numai prin ea puteţi depăşi limitele…


Cred că e suficient jocul cuvintelor din Carte… şi al contradicţiilor… însă scopul este unul bun pentru voi… scopul contradicţiilor este să treceţi de la “acţiune” la “a fi”… căci rezultatul contradicţiei este egal cu zero… starea de non-acţiune, starea fiinţei pure…


Mi-ar fi plăcut să pot afirma tot ce este de afirmat, şi să neg tot ce este de negat, ca apoi să putem exista cu toţii în atotştiinţa lui Dumnezeu…


…precum Adam şi Eva care cunoşteau tot încă dinainte să guste din Pomul Cunoaşterii, Ei Doi nu au primit cunoaşterea doar după ce au gustat, ei o aveau dintotdeauna, însă în momentul când au gustat, Ei au ales doar cunoaşterea şi şi-au pierdut echilibrul, întregul… de aceea trebuie să parcurgem drumul invers… să atingem punctul zero care anulează cunoaşterea separată, şi o uneşte cu Fiinţa… şi nu este necesară lupta, întocmai “ca apa sărată a mării, care devine dulce dacă o bei din nori…”

«Cartea Vieţii,



Tot ce citim sunt cărţi scrise doar la sfârşit...
Numai dup-o-ntâmplare în spaţiu şi în timp, omul poate să scrie
Dar, Dumnezeu scrie-n eternitate şi în infinit...
Şi fără întâmplări, fără sfârşit, El a-nceput o Carte Vie...


In ale noastre cărţi citim doar ce a fost...
Citim şi profeţii... cuvinte fără rost...
Dar Dumnezeu a scris o Carte când încă nu Era
Iar Cartea L-a născut... şi Viaţă-I dăruia...


De-atunci, El « Cartea Vieţii » i-a pus Numele Ei...
Şi-n fiecare filă se nasc noi Dumnezei...
Se nasc c-un Suflet şi ele nu au număr, sunt foi Nemuritoare
Scrise de-un Vârf de Crin blând înmuiat în Soare...


O carte scrisă de un om, e-un Univers închis,
Cu file galbene, fără de suflet şi cu număr finit...
Dar Cartea Sa nu e nicicum o carte, ci-un Univers Deschis
În care se Trăieşte Azi, nu-n care azi s-a povestit...


Vă rog nu confundaţi o Carte ce-o ţinem noi în mână
Cu Cartea Vieţii ce ţine-n mâini un Soare şi o Lună...
Şi nici să nu speraţi că o găsiţi ca pe o carte-n Bibliotecă
Căci Ea nu stă deloc... e tot pe-a Sa Potecă...


Ai învăţat cum să citeşti, dar sigur eşti că ştii
Cum să citeşti o carte ce Ştie c-ai să vii?
Cu tot ce tu cunoşti, vei înţelege oare
Cuvintele-unei Cărţi cu-n Nume de Valoare?

Şi crezi că vei putea să vezi tu, Cartea Vieţii
Când tu nu recunoşti Lumina Dimineţii?
Mai speri că vei atinge Această carte Vie
Deşi mâna nu ţi-ai spălat, curată ca să fie?


Iar dacă tot mai crezi, atunci o vei găsi !
Dar nu mai şi spera c-o vei putea citi...
Nu vei putea, dar nu e vina ta, căci Cartea nu e de Citit
De vrei să o cunoşti, o vei primi ca pe o Viaţă de trăit...


Şi Cei Ce-o vor trăi vor fi şi ei Nemuritori
Vor recunoaşte-atunci Lumina Cea din Zori...
Şi vor mai înţelege c-Aceasta-i doar un Nume
Şi nu o carte cu coperţi ca în a noastră lume...


Ce Fericiţi veţi fi când Chipul Cărţii-l veţi vedea
Şi câtă suferinţă că n-aţi ştiut că Ea-i aşa...
Acum că aţi aflat că-Această Carte nu e Carte
N-aţi vrea să mai aflaţi ce scrie mai departe?




Iar Cartea Vieţii poartă în Mâna Sa
O Carte-n Care scrie despre Ea... »

ce-i determină pe oameni să nu se înţeleagă între ei

M-am tot întrebat ce-i determină pe oameni să nu se înţeleagă între ei şi mai mult de atât ce-i motivează atât de puternic încât să nu poată renunţa la propriile idei, principii, sentimente. Se întâmplă atât de des încât mă gândesc că în curând se va ajunge să nu se mai comunice deloc. Ne vom întoarce în vremea vechiului testament când abia se vorbea om cu om. Aşa se întâmplă când fiecare confundă realitatea cu realitatea personală refuzând orice fel de intervenţie sau modificare în sistemul său de gândire.



Şi din păcate am observat această tendinţă şi la cei care se consideră a fi foarte deschişi, comunicativi şi chiar înţelepţi. Sunt într-adevăr aşa, însă doar până în momentul în care apare cineva cu o altă părere, raportând fiecare cuvânt al acelui om, tot la ideile personale. Eu chiar înţeleg această tendinţă, căci fiecare a muncit şi a trecut prin multe ca să-şi acumuleze acel bagaj de cunoaştere, dar să nu uităm că fiecare persoană din faţa noastră a parcurs acelaşi drum şi ca şi el poartă în sine şi cu sine aceleaşi adevăruri uneori doar îmbrăcate diferit. Îndrăznesc să mă pun puţin în locul lui Dumnezeu şi ştiţi cum văd această scenă? Văd doi fraţi care-şi găsesc cadourile de Crăciun sub brad, până la brad mergând de mânuţe, fericiţi, nerăbdători, împreună alergând spre ele, iar după ce le-au desfăcut încep să-şi demonstreze unul altuia care din cadouri este mai strălucit, deosebit, mai performant, fiecare văzându-şi doar pro-priul lucru, nici măcar uitându-se mai atent la lucrul frăţiorului, astfel ei uitând în pri-mul rând că ambele sunt daruri, în al doilea rând că ambele vin de la aceeaşi persoană ( Moş Crăciun ) şi în al treilea rând acel ataşament de “a avea” ceva personal îi fac să uite chiar că sunt fraţi şi au aceeaşi casă. Singura concluzie la care mă duc cu gândul este că cu siguranţă în anul următor Moşul nu va mai trece pe la ei. Şi exact aşa se întâmplă şi cu cei care le văd doar pe cele ale lor ca fiind bune, rămân cu ale lor, oprindu-se din evoluţie.

Nici nu se atinge mândria de omul care a înţeles că toţi suntem egali, că nimic nu ne aparţine nouă şi că nimic nu e nou oricât de mult ni s-ar părea că noi am descoperit ceva nemaivăzut până atunci. Ştiţi cum e cu aceste descoperiri… foarte simplu, şi băieţelului i se par noi arcul şi săgeata tatălui care le primeşte, neştiind câte s-au întâmplat cu ele până atunci.
Sunt convinsă că ştiţi deja aceste lucruri, cum v-am spus, nimic nu vă este străin din întreaga carte, îmi doresc doar să ne unim tot ceea ce ştim cu toţii şi să începem să ne apreciem mai mult unii pe alţii. Să fim conştienţi că suntem ceea ce suntem datorită tuturor şi că singura Lumină Aprinsă este Cea care ne-o ţinem unul altuia…

“Ceea ce este în interior este şi în exterior”

Când vorbesc despre om nu pot să nu mă duc cu gândul şi la lumea din care face parte, şi privesc în fiecare zi în jurul meu şi mă întreb ce anume ne va mai putea aduce paradisul înapoi…



Conform teoriei universale “Ceea ce este în interior este şi în exterior” nu pot decât spera că atunci când vom fi plini de pace, iubire, puritate, şi suntem fericiţi, asta se va proiecta şi în exterior, de la casa în care locuim, la oraşul nostru, ţara noastră pe întregul pământ. Şi pentru cine îşi doreşte să trăiască într-o lume normală - nu-mi place să clasific lucrurile în bine şi rău - de aceea nu spun într-o lume mai bună, deci pentru aceştia sunt următoarele cuvinte:






avem nevoie să ne formăm mintea şi corpul,




să cultivăm un spirit viguros,




să credem în respect şi onoare,




să acţionăm cu sinceritate




si să urmărim autodezvoltarea, căci toate acestea vor duce la a ne iubi ţara şi societatea, a contribui la dezvoltarea culturii şi la a promova pacea şi prosperitatea.

La mulţi ani, Prinţesa,

Să ştiţi că la fel cum faptul de a avea un copil este un dar de la Dumnezeu, şi a avea un animal în grija voastră este tot un dar de la El… şi felul în care preţuiţi acest dar vă influenţează în mod sigur întreaga existenţă, chiar dacă voi priviţi cu uşurinţă acest as-pect…







Nu aş vrea să mă întind prea mult pe această temă şi nici nu vreau să exagerez, esenţa este să întindeţi acea pătură a iubirii şi a interesului pe care-l aveţi pentru oameni, şi peste necuvântătoare… ca prin voi să ajungă şi ele să cu-vânteze spre desăvârşirea lor…






Credeţi-mă, veţi fi uimiţi de ce se poate afla dincolo de animăluţul din faţa voastră…






În încheiere, vă scriu o poezie dedicată Căţeluşei mele, Prinţesa, de ziua ei…


Din jurnal:


“La mulţi ani, Prinţesa,



Este Ziua Ta, Iubita Mea…
Şi îţi promit că n-o vei uita,
Eu Te aştept să-mi poţi vorbi…
Te-aştept oricât, mereu Te voi iubi.




Prinţesa Mea, îi mulţumesc lui Dumnezeu
Că mi Te-a dăruit, să fii Căţelul Meu…
Şi nu doar un căţel, ca orice animal,
Mi-a dăruit un Înger cu Suflet de Cristal…


Şi-n loc să te-ngrijesc, Tu mă-ngrijeşti pe mine,
Şi nici un om nu m-ar griji mai bine…
Cât te iubesc şi-ţi mulţumesc, Prinţesa Mea!
Te rog, dă din codiţă, căci Azi e Ziua Ta…


Prinţesa are patru anişori,
Iubeşte-O dacă vrei să zbori…”

« Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul ».

Despre boală s-a tot vorbit şi se vorbeşte în continuare...şi mă bucură faptul că tot mai mulţi oameni au înţeles « ce e boala ». Văd în jurul meu persoane care privesc ceea ce li se întâmplă cu mare înţelepciune, încercând să se schimbe pe ei fără a-şi mai plânge suferinţa...







Majoritatea au înţeles că boala nu vine niciodată din senin, că ea este precedată de nenumărate semnale pe care însăşi Viaţa ni le trimite...care să ne facă să înţelegem că am pierdut armonia şi că ne îndepărtăm de iubire...






Fără exagerare, boala poate fi privită ca pe un prieten care vine să ne atenţioneze că pierdem Viaţa din noi, un prieten care dacă ştim să-l ascultăm, ne aduce odată cu el şi răspunsul care ne va reda sănătatea...






Noi nu suntem « pedepsiţi » pentru acţiunile noastre, ci chiar de acţiunile noastre!






Absolut tot ce trăieşte omul, plăcut sau dureros, are o cauză pe care tot el a generat-o într-un alt moment, în trecut. Această idee este prezentă mai ales în Orient, legea cauzei şi a efectului cunoscută şi ca Legea Karmei, însă este la fel de Vie şi în Biserica lui Iisus, chiar El spunând « Cine seamănă vânt, culege furtună », sau « ...toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri », iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: « ...pe Dumnezeu nu-l puteţi înşela, fiindcă întotdeauna ceea ce omul cândva a semănat, aceea va şi recolta mai târziu ».






Şi înţelepciunea populară spune omului « cum îţi aşterni, aşa dormi »...






Am vrut să dau mai multe exemple pentru ca omul să accepte această Lege, şi să înţeleagă că nu există noroc sau ghinion, că omul este autorul propriei vieţi, a stării sale de bine şi de sănătate.






Sfinţii Părinţi au vorbit mult despre bolile omului şi au încercat cu lumina înţelepciunii lor să ne lase nu doar explicaţii, dar şi reţete...


Cu mare dragoste de oameni spune Avva Isaia Pustnicul următoarele cuvinte: « Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine ».






Sfântul Teofan Zăvorâtul merge şi mai departe şi spune: « Dacă totul este de la Domnul, atunci şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră este ».






Sfântul Isaac Sirul spune: « Priveghează asupra ta şi ia seama... la mulţimea leacurilor pe care ţi le trimite adevăratul Doctor pentru sănătatea omului tău celui dinăuntru »...






Avem nevoie de aceste cuvinte ale Sfinţilor lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi mai adânc în înţelesul cauzei spirituale a bolilor.






Iar cât priveşte procesul de vindecare, şi aici e nevoie de înţelepciune... faptul că sun-tem conştienţi de cauza spirituală a bolii şi faptul că am înţeles că vindecarea stă în înnoirea şi lucrarea noastră tot pe planul spiritual, nu înseamnă nicidecum negarea oricărui tratament pe planul fizic. Lui Dumnezeu nu-i sunt plăcute extremele...






Chiar Sfântul Vasile cel Mare spunea că « este o încăpăţânare să refuzi ajutorul artei medicilor ».






Eu mai adaug aici şi faptul că a refuza ajutorul medicilor seamănă mai degrabă cu o laudă că nu ai nevoie de ei, decât cu o dovadă de credinţă că Domnul te va vindeca.






Dumnezeu a făcut şi doctorii... o spun pentru cei care se împotrivesc şi care sunt tot mai mulţi...






Dacă datoria noastră este să ne păzim darul vieţii, atunci şi a ne trata atunci când suntem bolnavi este la fel o datorie.






Într-adevăr, nu neg faptul că poţi să nu te tratezi, aşteptând vindecarea de la Dumnezeu, însă asta presupune o mare credinţă.






Poţi să nu te tratezi, lăsându-te în Voia lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte înalt...






Indiferent de boală şi de cum alegi să te vindeci există un mijloc şi un leac deosebit de puternic: nădejdea în dragostea lui Dumnezeu...






Această nădejde îi dă omului calm şi linişte, aduce pace şi linişte sufletului tulburat şi răscolit...






Această nădejde în bunătatea lui Dumnezeu, dar şi în ajutorul celor din jur o aveau mai ales oamenii din vechime, care spuneau în inima lor « Doamne miluieşte », şi aş-teptau cu nădejde mila lui Dumnezeu, şi chiar mai mult, se încurajau unul pe altul zi-când: « Are grijă Dumnezeu ». Aceştia într-adevăr nu aveau nevoie de medicamente, căci ştiau şi ziceau în inima lor: « Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie! ».






Astfel, toţi sfinţii s-au folosit de rugăciunea nădejdii: « Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul ».






Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că « nădejdea este averea nevăzutei bogăţii. Nădejdea este siguranţa dobândirii comorii înaintea dobândirii ei. ».






Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: « În supărări, harul este nădejdea ».






Şi Vasile cel Mare completează: « Fericit acela... a cărui singură nădejde este la Dumnezeu ».






Şi închei acum cu sfatul Sfintei Scripturi pentru cei atinşi de orice boală: « Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn,în numele Domnului. Şi RUGĂCIUNEA CREDINŢEI VA MÂNTUI pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui (...) rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului ».

Până şi în planul spiritual oamenii caută metode de evoluţie cât mai rapide…

Alt fenomen pe care l-am observat în jurul meu este cel al “vitezei”… Până şi în planul spiritual oamenii caută metode de evoluţie cât mai rapide… de ce să mai pierdem timpul în rugăciune când putem obţine prin “puterea gândului” ceea ce ne dorim…când veţi vrea cu adevărat să vedeţi realitatea, veţi vedea câte gogoşi ni se vând în toate cărţile care se presupune că vin în ajutorul omului… şi Mare Atenţie, Ţineţi Minte că toate amăgirile sau agresiunile pornesc de la Un Adevăr… ni se pune Adevărul în faţă, însă doar pentru a fi atraşi prin Adevăr la Minciună… de exemplu, spuneam mai sus de puterea gândului, sau de faptul că este suficientă intenţia şi se întâmplă… acestea sunt nişte adevăruri, însă folosite în afara Voii Lui Dumnezeu nu te mai fac acel om evoluat şi liber spre care tinzi, ci dimpotrivă, devii un sclav al propriei dorinţe, intenţii şi gând… sau şi mai rău, devii sclavul altora care se folosesc de puterea ta, de credinţa ta, de fiinţa ta…



Sfatul meu este fiţi atenţi şi să vă păstraţi mereu gândirea logică şi inima curată îmbră-ţişate în răbdare… căci melcul merge încet, dar merge cu Casă cu tot…


Am spus înainte că este dovadă de înţelepciune să înveţi din greşelile altora… fapt bine cunoscut de toată lumea… însă foarte rar aplicat, de ce? Tocmai datorită unei alte amăgiri,care evident are în faţă un mare adevăr…şi anume: cunoaşterea lui Dumnezeu prin Creaţia Sa… şi evoluţia omului prin experienţa personală… chiar şi eu am vorbit de importanţa experienţei personale, şi de învăţarea prin experienţa vieţii, însă pentru mine Experienţa Înseamnă A Da Viaţă Sufletului Tău şi Nicidecum A-l Ucide, A-l Pierde…


Într-adevăr nu pot să nu recunosc faptul că există oameni care doar după ce se lovesc, doar după ce pierd din suflet, doar când simt durerea, doar apoi ajung să înţeleagă ce încercau alţii să-i sfătuiască…şi mergând pe acest principiu de a lăsa omul să vadă cum este, am observat tot mai mulţi psihologi, psihoterapeuţi, mentori, maeştri care încurajează din ce în ce mai mult această idee de a vindeca pe cineva prin susţi-nerea unei greşeli, sau a unei manifestări greşite a acelei persoane, mizând pe faptul că doar săvârşind acel ceva, omul se poate elibera… plus că o idee greşită nu rezistă în timp, astfel că omul nu va rămâne prea mult timp în ceaţă, după care se va întoarce şi i va dori el singur să săvârşească binele, înţelegând prin experienţa personală că greşise…


Nu sunt în măsură să spun dacă este corect sau nu… ştiu doar că este o metoda care într-adevăr dă rezultate, probabil de aceea este tot mai des utilizată… ceea ce pot să spun este că pentru mine întotdeauna a contat mai mult rezultatul decât metoda… adi-că mă interesează salvarea omului şi abia mai apoi metodele… însă oricât m-aş bucura văzând eficienţa şi roadele acestei metode, în acelaşi timp mă doare nu tare ci foarte tare sufletul când văd şi partea mai puţin roditoare… Partea Urmelor care rămân în urma experienţei…chiar dacă omul înţelege şi se îndreaptă, urmele rămân indiferent de ce mai face după… Şi astfel sunt puţin împărţită în două… şi sfătuiesc persoanele care la rândul lor au în mâinile lor vieţile unor oameni să se gândească bine înainte de a-i sfătui…căci ceea ce este făcut nu se mai şterge…


Cred că nimeni nu realizează cu adevărat cât de important este să evităm un rău, fie cât de mic, dacă putem să-l evităm…


De ce să-l săvârşesc dacă alte suflete înaintea mea au mai suferit din aceeaşi cauză?

Oare nu sunt suficiente miile de ani care au trecut ca să fim suficient de înţelepţi să nu mai repetăm aceleaşi greşeli?


Normal că eşti tentat de principiul “ştiu că nu e bine, dar vreau să văd eu cum e, şi când mă satur îmi revin, că Doamne Doamne mă iubeşte şi mă iartă, că ştie că sunt om şi sunt slab”… frumoasă metodă de a folosi ceea ce ştii pentru a te scuza… şi chiar e adevărat, Doamne Doamne te iubeşte, şi te iartă…în înţelepciunea Lui nu se supără El pe tine, şi în bunătatea Lui nu are cum să nu te ierte, însă nu asta e problema reală, problema este că urmele a ceea ce tu săvârşeşti nu se şterg, nici măcar Dumnezeu nu le şterge… ele rămân în Sufletul tău, pe Chipul tău şi în Tine… şi ştiind asta, te întreb, chiar se merită?
Într-adevăr odată cu iertarea de la Dumnezeu, noi suntem totodată şi curăţaţi… căci altfel nimeni nu ar atinge îndumnezeirea, sunt atâţia sfinţi care au făcut vrute şi nevrute şi totuşi sunt sfinţi… însă sunt convinsă că până în ultima clipă a vieţii lor, undeva pe Chip şi în Privirea lor a stat scris toată greşeala ce au săvârşit-o…care încă îi mai durea chiar şi după ce au fost iertaţi şi renăscuţi, poate chiar şi mai tare îi durea fiind în braţele Tatălui cu amintirea unor fapte nechibzuite… În toată discuţia aceasta mă refer la greşelile conştient făcute, despre care ai fost anunţat, avertizat şi totuşi le înfăptuieşti…
Orice om care nu vrea să-şi insulte propria inteligenţă ar trebui să recunoască aceste lucruri care le-am spus… odată ce faci un lucru, nimic nu mai e ca înainte… este cât se poate de simplist şi de logic… degeaba încercăm să ne amăgim că Dumnezeu şterge greşeala, da El o şterge, însă noi tot o purtăm căci am săvârşit-o… şi dacă nu e prea dur spus, la un anumit nivel o purtăm în eternitate… dacă am trăi în eternitate şi nu limitat, cu siguranţă am fi cu toţii Înţelepţi… adică am fi mai atenţi…


Atâta timp cât încă mai căutăm forme de a ne linişti conştiinţa, este evident că ceea ce cunoaştem nu ne ajută să ne schimbăm ci dimpotrivă ne ajută să greşim în continuare însă având conştiinţa împăcată, căci avem nişte răspunsuri bune şi liniştitoare la tot ce facem…

omul este amăgit prin Adevăr...

În fiecare zi scriu cu mare bucurie la această Carte, însă mereu în ziua următoare, când nu mai sunt doar eu, singură în camera mea scriind, ci sunt printre oameni, atunci încep să simt cât de diferit e scrisul meu de ceea ce caută omul...



Nu sunt tristă căci ştiu că sunt şi oameni care au înţeles că Adevărul e doar Unul şi e Unul Simplu... au înţeles că nu au nevoie de cuvinte mari pentru a-L cunoaşte pe Cel Mare... şi care ştiu că la Dumnezeu ajungi prin om...


Dumnezeu cred că asta vrea de la mine, o carte care să apropie omul de om... şi nicidecum o carte cu « mari descoperiri », revelaţii, minuni sau cu definiţii ale Cerului şi tot felul de noţiuni « noi » privind creaţia şi raportarea omului la ea...


Din păcate, mulţi sunt atraşi de această parte şi de astfel de cărţi în care li se dau zece informaţii cu nume diferite care însă reprezintă un singur lucru... şi în care ei găsesc denumiri şi explicaţii la ceea ce Dumnezeu a numit Taină...

Azi, participând la un festival cu tema « minte, trup şi spirit », am simţit cum omul este amăgit prin Adevăr...


…căci aceasta este puterea Minciunii: să cunoască Adevărul şi să-l împartă în zeci de bucăţele până când acesta nu mai este Calea şi Viaţa...


La fel cum s-au amestecat şi s-au împărţit limbile la Turnul Babel, azi am ajuns să împărţim Lumina!!!


În loc să tindem spre o unificare, noi continuăm drumul Despărţitorului...


Îmi pare atât de rău când mă gândesc la faptul că omul a uitat că la Uşa lui stă Cineva şi bate... şi că nu este nevoie de nici o căutare ci doar de « a deschide uşa »... Uşa pe care va păşi alinarea tuturor durerilor şi îmbrăţişarea cea mult dorită...
Suferinţa şi boala îi determină pe oameni să înceapă căutarea Luminii... însă chiar şi aşa, în loc să deschidă uşa la care stă Iisus şi bate, ei preferă să deschidă fereastra şi să dea crezare tuturor păsărelelor care le zăresc... ca până la urmă, după multe experienţe, să zărească şi Porumbelul care-i spune că Vindecarea e chiar în faţa uşii lui...
Încă nu am înţeles de ce omul alege mereu drumul cel mai lung...şi acum mă refer mai ales la cei care sunt creştini ortodocşi şi îşi caută vindecarea şi mântuirea oriunde altundeva, dar nu în Biserica sa...


Nu vreau să fiu greşit înţeleasă cu privire la celelalte religii şi sisteme de evoluţie spirituală, chiar susţin ideea de a le cunoaşte pe toate şi a gusta din toate, însă numai după ce Ai Deschis Uşa Mirelui Iisus...

De ce doar după aceea? Pentru ca mai apoi să-L poţi recunoaşte şi-n celelalte locuri...


Nu sunt împotriva căutării Tainelor Omului şi Ale Creaţiei, însă Începe Căutarea Ta Cu Hristos... Fă-L pe Iisus Însoţitorul Tău pe Drumul Acesta...


Nu ştiu să existe un Doctor mai bun decât El şi nici un medicament mai bun decât Iubirea Sa...

La Fel

LA FEL,







Se spune că Pământul aşteaptă dintre nori


Raze de Soare ce-aduc şi Îngeri Salvatori


Să-nveţe Oamenii să se atingă între ei


Şi-aşa au coborât din Ceruri, Dumnezei…










Şi Dumnezei ce poartă Ceru-n Pieptul Lor


Cei ce cu Pasul Lor, făcut-au Timpul Trecător


Ce-n Fruntea Lor cu Infinitul Luminează


Sunt Cei ce cu Eternitatea Se Semnează…










Aceştia Ce-au Venit pe-acest Pământ


Să Facă Cer Aici cu-al Lor Cuvânt,


Când Au Ajuns Nu Şi-au Uitat Menirea


Dar Şi-au Pătat încet Dumnezeirea…










Şi Ei ştiau că Nu au cum să Cadă


Sau Slăbiciunii să ajungă Pradă,


Şi chiar deşi cădeau, tot Sus Ei Ajungeau


“O Mamă Nu îşi Lasă Copiii ce Plângeau…”










Şi Ei văzând mereu c-oricât de Jos Cădeau


Nimic nu se Schimba, şi tot acasă Se-ntorceau


Au început a confunda şi Cerul cu Pământul


Nu mai ştiau care este Sfârşitul şi care Începutul…










Până-ntr-o zi când nu văzură Tronul


Şi-au confundat pe Dumnezeu cu Omul,


Atunci El, Tatăl, şi Domnul Tuturor


El, Însuşi Dumnezeu, striga să vină Ajutor…










Nu-nţelegea cum Fiii Săi, Iubiţii Dumnezei


Au început să se lovească între Ei,


Să se jignească în feluri o mie


Din supărare, din invidie, gelozie…










Chiar Ei, Strălucitorii Dumnezei


Ce Au la gât ale Luminii Chei,


Ce-au dat din Viaţa Lor să aibă Omul Viaţă


Acum chiar Viaţa Lor se Pierde-n Ceaţă…














Au Coborât din Cer, ca pe Pământ să fie armonie


Dar când S-au Înălţat în Casa Tatălui adus-au gelozie


Zeiţe, Zei ce-n Pace se iubesc…


Acum unul pe Altul se Păzesc…










Şi Fac Aşa, c-Aşa văzut-au Jos


Din tot ce şi-au propus, făcut-au Tot pe Dos,


Au coborât să facă Dumnezeu Tot Omul


Dar Fiind în Pat de Om, Atinsu-i-a şi pe Ei Somnul…










Însă nu au uitat pe oameni să-i iubească


Dar s-au Culcat cu ei, în loc să îi Trezească!


Şi-n Dimineţi Îmbrăţişaţi, Om şi cu Dumnezeu


Să se Înalţe-n Zi era din ce în ce mai greu…










Dar Dumnezei ca Ei nu rezistau prea mult


În Patul unui muritor cu Sufletul Pierdut


Cereau atunci la Tatăl să fie Înălţaţi…


Şi se-ntorceau în Patul Lor de Sus, dar se-ntorceau Pătaţi…










Şi după ce cu Toţii se-odihneau…


În Cer ca pe Pământ se Comportau


Schimbat-au chiar Mirese între Ei


Şi Ele tot la fel, doreau alţi Dumnezei…










Ei au făcut din Cer un Nou Pământ


În loc ca pe Pământ să facă Cer Preasfânt,


Şi le plăcea enorm ca oamenii să fie


Ca Oamenii trăiau, Ei, Dumnezei O Mie…










Iar Tatăl i-a lasat sperând că le va trece


Sperând că în Lumină, Minciuna o să sece


Dar tot mai mult se adânceau în ea


Şi Tatăl o Soluţie nu vedea…










Şi Cel mai grav era c-atunci când se-ntrupau


S-aducă Adevărul Jos, de asta o făceau,


Dar ce-Adevăr Ei mai puteau aduce


Când Adevărul Tatălui L-au pus pe Cruce?!














Şi Azi… pe-Acelaşi Gol Pământ


Privesc spre Cer, spre Tatăl Sfânt,


Şi-L Rog să Îşi oprească Plânsul


Şi Îi promit să-I renasc Paradisul…










Din Cer se-aude Blânda Voce-a Sa


Şi Lacrimi care curg pe Faţa Mea,


Când Îl Aud pe Dumnezeu că NU MAI CREDE


Că Raiul Ce-a Pierdut EL NU MAI VEDE…










Şi Mă Atinge-uşor cu Calda mâna Sa


Să-mi Mulţumească pentru Voia Mea,


Iar Eu Îl Rog să Creadă cu Credinţă


Iar El Îmi aminteşte că sunt doar O Fetiţă…










Şi-n Braţe El Mă Ţine zile-ntregi…


Şi îmi şopteşte viu: “Te rog să înţelegi,


Tu eşti Doar Una şi Eşti Atât de Slabă!


N-ai Forţă, N-ai Nimic, ci Doar o Rochie Albă…










Ei Sunt Mai-Marii Zei, Lăcaş de-nţelepciune,


Tu Nu Cunoşti Nimic, Micuţa Mea Minune!


Şi Ale Lor Sunt Toate, Măreţii Dumnezei…


Iar Tu Nu ai Nimic, Ce ai E de la Ei…










Şi Eu când Ştiu şi Văd Cât de Micuţă Eşti,


Cum aş putea să Cred în Dulcile Poveşti?!


Un Nume de Ţi-aş da, Acela-i Slăbiciunea…


Frumoasa Mea, N-ai cum să salvezi Lumea!”






- Tată, Te rog acum să Te Opreşti,


Căci Glasul Tău Loveşte-n Veci…


Te rog să uiţi Acum Numele Meu,


Căci Nu Acesta-I Al Meu Dumnezeu!


Priveşte-Te mai Bine, căci şi Tu eşti ca Ei,


Aceleaşi Mâini Pătate, chiar şi de nu vrei…


Căci Ai Primit şi Tu, Purtarea Nefirească,


Împărăţia Ta-i-Acum Cetate Lumească…






Şi Văd în Ochii Tăi Durerea-ngrozitoare,


Şi Eu Te rog din Nou, mie să-mi dai crezare,


Să Crezi că Dumnezeii Vor Vedea pe Dumnezeu,


Iar Tu Îi vei vedea cum Ei au fost Mereu…






















Îţi cer doar să m-aştepţi…


Ne vom întoarce-n Cer mai Drepţi,


Mai Buni, Mai Blânzi, cu-O Floare


În Faţa Ta-aşteptând Iertare…










“- Şi Cum vei face asta, Micuţa Mea?”


- Nu ştiu acum, Ştiu Doar că-s Fiica Ta, şi


Astfel plec la drum,să-I caut pe Fraţii Mei,


Iubiţii Tăi Copii, Măreţii Dumnezei…










Nu iau Nimic cu mine, căci ce am Eu?


Pornesc Zâmbind, căci n-are cum să-mi fie Greu!


Putere N-am să mă-ntărească, dar am în Gând Mereu


Un Chip Ce Îl Iubesc, Tată, E Chipul Tău!










Tu, Tată, Nu în Mine ci în Tine să Crezi,


Şi într-o clipă Tot Raiul ai să-L Vezi…


Şi-Ţi spun să Crezi în Tine şi în Puterea Ta


Iar Eu, Aici, de Jos, Voi Fi Oglinda Ta…










“- Micuţa Mea, Ce Vorbe Mari îmi Spui !


Credinţă ca a Ta în Toată Lumea Nu-i…


Şi Eu care credeam că ai crezut în tine,


Când Lumea s-o salvezi, Tu chiar Credeai în Mine!”










- În Tine, Tati, în Tine, doar în Tine


Căci Cine a Crezut Primul în Mine?


…


Te rog acum să Mă Binecuvintezi…


Şi-n Noi să Crezi, să Crezi, să Crezi !


…






Pe rând cu fiecare Dumnezeu Iubit,


În Alba-mi Rochie, cu Ei am Povestit…


…


Dar Ei Râdeau de mine, dar râsul le făcuse Dor


De Tot ce le Spuneam, De Visul Meu şi-al Lor…










Şi-ndată Ei S-au Îmbrăcat în Adevărul Meu


Şi Om cu Om Urcau pe rând la Dumnezeu…














Şi S-au Întors şi Ei şi Oamenii în Cer…


Pământul dispărând într-un Tăcut Mister…










Iar Eu, cu Dumnezeul Meu, din nou LA FEL…


Mare în Infinit… Micuţă pentru El…